"M-am
saturat sa duc în spate niste vin pe care nu îl am!"
Adolf Hitler, 1917, undeva pe frontul de vest
Aceasta nu
e o confesiune. Nici sa nu va treaca prin cap ca ar fi vreo confesiune.
Aceasta nu e nici o etalare publica a obiceiurilor mele matinale, nici
o intruziune în epopeea auctoriala a "traveling the world"
. Nu e si nici nu va fi. Degeaba va strâmbati a paguba: stiu ca
v-ar place si mai stiu ca nu va fi asa ceva. si veti vedea de ce. O
sa încerc cumva sa ma explic.
Dimineata,
devreme (mint), casc ochii. Ce vad? Lumea e mai mohorâta decât
o lasasem eu seara. Pe fereastra, un soare ce se vrea prietenos "îsi
arunca belsugul de raze" "asupra unei lumi aflata parca la
capatul puterilor dupa o lunga si grea procreere" . Îmi dau,
deci, o impresie de sictir, "o stare de târsa" , stare
cu atât mai penibila, cu cât înseamna ca iar am visat
ceva urât. Oare ce?
Se facea ca...
Ptiu!
Deasupra patului
(deasupra capului!), în locul în care tavanul si cei doi
pereti se îmbuca imund, batrânul paianjen pe care înca
din copilarie m-am obisnuit sa îl vad acolo ("si, înaintea
mea, întregul sir al stramosilor" ) îmi face voios
semne, fluturând un piciorong. Ma enerveaza groaznic si îl
înjur, pe el si pe pânza lui. Dupa care decid ca e timpul
sa încep o noua zi. Ma ridic în fund, pe pat - - moment
în care parca îl iau pe Dumnezeu de un picior, dau din cap
si-mi pare gol, râd crispat si cad din pat - si îmi aduc
din nou aminte, cutremurat: se facea ca......... eeee........! E?
Devine o obsesie,
îmi zic, moment în care suna telefonul. Pâna sa pun
cafeaua pe foc, telefonul nu mai suna. Oare de ce nu mai suna telefonul?
ma întreb, si astfel, începe o noua zi.
Iata cum începe
la mine o noua zi: o noua zi începe întotdeauna cu pusul
cafelei pe foc, moment care e si cel mai dificil, pentru ca:
- "întotdeauna uit unde îmi pun chibritele" ;
- "în bucatarie constat ca ieri nu am spalat vasele"
;
- "pe jos vad mii de gândaci, care parca mereu îsi
bat joc de mine" .
În timp
ce fierbe, cafeaua obisnuieste sa dea în foc.
Focul, vazând
una ca asta, de obicei se stinge.
Eu, invariabil
când se întâmpla asa, alerg speriat sa opresc gazul.
De asemenea,
cafeaua obisnuieste sa se depuna pe aragaz, în straturi din ce
în ce mai groase. Chiar si cei mai buni prieteni au remarcat cafeaua,
au remarcat ca ar fi bine sa mai curat aragazul, unii chiar au zis ca
ar fi timpul sa ma însor. La toti le-am raspuns invariabil: nttt!
Ca o paranteza, trebuie sa stiti ca, printre multii mei prieteni, exista
si unul foarte simpatic. Îmi este, de asemenea, si foarte apropiat
ca factura intelectuala, astfel încât l-am ales sa-mi fie
discipol, iar el, la rândul lui, a dorit ca eu sa îi fiu
mentor. O sa mai auziti precis de el. Îl cheama Alex Dulfres,
si pe lânga faptul ca e un potential poet, e obsedat sexual. asta
micu', când vede o gagica, fie cât de urâta, i se
bulbuca ochii, începe sa îi curga nasul, lacrimeaza, saliveaza,
se îneaca si tuseste, si toate astea i se întâmpla
instinctual, fara ca el sa vrea. De mai multe ori mi s-a plâns
ca el nu mai poate asa, ca s-a saturat sa saliveze la orice femeie.
Culmea e ca Alex nici nu are succes la femei. Iar lucrul e de înteles:
care femeie ar vrea un barbat care se pune în fata ei si se baloseaza
pâna îi dau lacrimile? Am adus vorba despre Alex pentru
ca e cel mai bun prieten al meu si se cade imortalizat si el, alaturi
de mine, în aceasta proza, care, fara urma de îndoiala,
va fi la fel de celebra, daca nu chiar mai celebra, ca opera lui Dostoievski,
de pilda. Prietenii trebuie sa stea mereu împreuna, chiar si în
fata posteritatii, asa e drept sa fie.
Când
vad atâta risipa de cafea, gândacii reactioneaza mâncând-o
si murind intoxicati. Ce sa le fac daca manânca resturi!
Dupa ce a
fiert cafeaua, obisnuiesc sa o pun în cana si sa ma asez în
fata televizorului. Nu pun zahar în cafea!
Pe urma beau
cu înghitituri mici cafeau, pâna nu se raceste.
La mine, asta
se întâmpla invariabil, si asa s-a întâmplat
si astazi, când începe povestea de fata. Numai ca astazi,
spre deosebire de alte zile, dupa prima gura de cafea, m-au luat niste
crampe, ceva de speriat.
Ma crispez,
si tin în mine .
Trebuie sa
stiti ca eu sunt un creator, si tot ceea ce fac, fac bine. Îmi
plac lucrurile temeinice, asezate, si urasc facutul în pripa.
Prefer sa ma gândesc de zece ori înainte sa purced la treaba,
si nu stiu de ce unii ma acuza pentru asta ca as fi molâu.
Dupa a doua
gura de cafea, simt ca va sari din mine pâna la tavan.
Abandonez
cafeaua si fug la pantofi. Pâna sa ma leg la sireturi, ma ia cu
lesin . Trag aer în piept si ma napustesc pe scari în jos,
de la etajul 8 pâna la parter. Fiecare pas e o zdruncinatura,
fiecare zdruncinatura e un chin, fiecare chin e o durere, fiecare durere
doare. Pâna la parter îmi zic de o mie de ori ca as fi preferat
sa nu se întâmple asta.
Jos ma iau
cu mâinile de fese si strâng tare, spre deliciul a doua
babe ce se întorceau de la cumparaturi. Bine ca nu e Alex aici,
ca saliva la ele pâna lesinau! îmi zic cu ciuda.
Din criza
de timp, fug în statia de taxiuri si iau un taxi pâna la
Alex. Asta, în zilele normale, ar fi o rusine, pentru ca Alex
sta la nici 500 de metri de mine. Aproape, tare aproape, dar azi pare
asa de departe!
Pe scara blocului
la Alex am noroc ca liftul e la parter, tocmai iese un cuplu din el.
Ma reped sa urc în lift, urc în lift, cobor din lift si
ma proptesc de sonerie. Alex vine cu ochii cârpiti de somn sa
îmi deschida.
- Buna dimineata,
Alex! îi zic si îl feresc binisor din fata mea, dupa care
ma reped la baie.
Alex nu se
mira, desi ar fi trebuit: niciodata, pâna acum, nu am mai venit
asa de disperat la el, asa de grabit sa defec, asa de devreme; niciodata
nu l-am înlaturat din cale-mi cu mai multa rapiditate si eficienta;
în fine, niciodata nu s-a întâmplat sa intru la veceu
fara sa ma abat mai întâi pe la biblioteca, ca sa culeg
vreo carte. Alex ar fi trebuit deci sa se mire . Insusi faptul ca nu
s-a mirat m-a facut pe mine sa sa mir si, printre teribile sfortari,
sa exclam fara de voie, ca odinioara Cromwell: O!, zei! Ceva îmi
mirose urât...
Într-adevar:
la Alex în veceu începe sa miroasa urât. Miroase din
ce în ce mai urât. Miroase atât de urât, ca
renunt sa mai defec (desi n-am defecat decât pe jumatate) si ies
disperat, tragând iute usa dupa mine.
Alex iese
din bucatarie cu ochii înca umflati de somn, si-mi zice ca a pus
cafeaua pe foc, într-o clipa o sa fie gata...
- Lasa cafeaua,
îi zic disperat, nu simti nimic?
Alex începe
sa se pipaie.
- Simt...
zice el.
- Nu asa!
zbier la el si înjur. Cu nasul! Nu simti nimic cu nasul?
- E la locul
lui, zice solemn Alex. Pe urma se opreste si priveste fix, concentrat.
I-a sarit somnul.
- Pute, ma
anunta el.
- Stiu ca
pute, îi zic, dar ce pute?
Alex se gândeste.
- Habar n-am,
zice el. De unde ar putea sa puta?
- În
buda pute, tolomacule! Dar ce? Asta-i întrebarea.
- De unde
stii ca în buda pute? ma întreaba Alex. Seamana perfect
cu un profesor de logica, e oricâd gata sa-mi verifice cunostintele
si ancorajul cu realitatea. Dar acum nu e cazul si, efectiv, se întrece
cu gluma. Pare chiar prost. Asa ca îl întreb printre dinti:
- De unde
crezi ca vin eu, ai?
- De la tine
de acasa? ma întreaba el, naiv.
Pe urma îsi
aduce aminte: zi de zi, an dupa an, de mai multi ani, în fiecare
dimineata eu veneam la el sa defec, si îi umpleam casa de o aroma
îmbatatoare, de trandafiri, de bujori, de liliac, de lacramioare,
aroma subtila, dar în acelasi timp persistenta, si cu atât
mai îmbatatoare cu cât era mai discreta. În zilele
cu soare se întâmpla sa fie izul violetelor abia atinse
de roua, când ploua era mirosul greu al crinului încarcat
de diluvii; de zâmbeam, casa se umplea de prezenta olfactiva a
zambilei albe, iar de eram nervos, traznea de un miros greu, dulceag,
ca al trandafirului de dulceata. Invariabil, când Alex era trist,
ma invidia pentru produsele reziduale ale trupului meu si cauta cu disperare
explicatii pentru aceste neobisnuite efecte. Într-o zi m-am milostivit
de el si i-am explicat ca noi, poetii, asa patim; e o lege nescrisa
a naturii. I-am si zis: poetii marilor poezii de dragoste împrastie
în natura mirosul iubirii, iar poetii bahici, mai lascivi, fie
miros de fân încins la soare, fie miros de femeie în
calduri, fie mirosuri de mâncare. Adevaratul poet se cunoaste
în buda, am terminat eu cu explicatiile, acolo si numai acolo.
Pe strada, ei pot fi confundati cu oamenii de rând.
Asa ca Alex
îsi aduce aminte de poeti si de aceasta calitate a lor, calitate
ce îi face sa fie ceea ce sunt. Îi zic de Eminescu: când
lucra la revista Luceafarul, smulgea lacrimi din ochii redactoarelor
de acolo ori de câte ori intra la WC. Era un liric.
- Dar tu nu
lucrezi la nici o revista, zâmbeste el discret...
- Asta nu
explica totusi oribilul miros ce iese de la tine din... îi zic
înciudat, si îi reped un pumn în rinichi, ca sa ma
tina minte si sa nu mai îsi râda de mine.
Ca tot a venit
vorba de pumn în rinichi, trebuie sa mentionez o întâmplare
nostima, o discutie pe care am avut-o cu Alex. Era la începuturi,
Alex, bineînteles, înca de pe atunci era etern îndragostit
de orice femeie pe care îi picau ochii. Tocmai pusese ochii pe
o verisoara de a mea, Amalia, iar ea, la rândul ei, dadea semne
ca l-ar place. Serile, când ieseam cu Alex la o berica, îmi
spunea cu lacrimi în ochi si cu bale la gura ce i-ar face Amaliei
daca ea l-ar iubi cu adevarat. Dar, chiar si asa, neatingând-o
nici macar cu un deget, el îsi punea la modul serios problema
maternitatii (ciudat fel de a gândi; el, prin însusi firea
lui, ar fi trebuit sa-si puna la modul serios problema paternitatii);
în plus, avea înca de pe atunci mania de a trage interlocutorilor
câte o lovitura fulgeratoare la rinichi, ori de câte ori
acestia spuneau ceva neplacut pentru delicatele-i urechi . Asa ca, atunci,
demult, i-am zis:
- Daca Amalia
devine materna, cum afli treaba asta, o pui capra si îi tragi
câteva lovituri fulgeratoare la rinichi. În focul activitatii,
ea nici n-o sa le simta; în plus, a doua zi o sa pise sânge,
si tu o sa ai garantia ca nu e gravida...
Dar sa revin
în actualitate .
Am enumerat
cu Alex principalele cauza ce ar fi putut produce acel miros pestilential
de la el din rest-room. Iata-le pe toate, enumerate, evident, nu în
ordine, ci dupa principiul-slogan de dezordine creatoare :
- catastrofa
ecologica; din nu se stie ce motiv, la Alex în bloc a izbucnit
o catastrofa ecologica; s-a propus anuntarea vecinilor, pentru a preveni
o eventuala catastrofa umanitara, cu morti, raniti si intoxicati;
- vecinul
de deasupra a deversat la canal deseuri toxice sau, de ce nu, radioactive;
s-a propus, deasemenea, anuntarea vecinilor, în scopul de a lua
masuri;
- la Alex
în buda s-au prasit gândaci; acestia, în cursul activitatii
lor biologice, produc deseuri, iar aceste deseuri ar putea fi responsabile
pentru respectivul efect olfactiv;
- Alex a fost
mai înaintea mea la buda, în care caz el precis în
seara precedenta a mâncat ceva stricat; în acest caz, respectiva
mâncare a fost atât de stricata încât mirosul
excrementelor lui sa acopere mirosul diafan-floral al excrementelor
mele; în acest caz se pune problema ce fel de om este Alex, daca
manânca stricat...
În acest
punct al discutiei noastre, Alex a parasit postura lui de intelectual
rasat, imagine ce îl prindea atât de bine, pentru a declansa
o imprecatie verbala, un logos înfiorator de infect, presarat
cu invective de cea mai josnica speta la adresa mea. Mi-a zis ca, în
mod precis, sunt un mare poet, dar un om mic, meschin si incult. Pe
urma Alex a lacrimat, si-a cerut scuze ca m-a facut incult, a zis ca
nu sunt, si m-a facut porc de cinic, bruta brutala, vita încaltata
si paradox uman ambulant. L-am întrebat ce vrea sa zica cu asta.
- Sa stii
ca nu esti mai breaz ca restul lumii, mi-a zis Alex printre dinti. Chiar
si poetii sunt oameni, iar faptul ca sunt poeti nu îi face sa
fie mai presus de oameni, ci în slujba lor; ei trebuie sa dea
omenirii frumosul din ei, sa-l dea celor ce nu îl au, sa îl
explice celor ce nu îl pot pricepe. Tu, mi-a zis aratând
cu o mâna acuzatoare, crispata, spre mine, esti un mare poet,
dar un om mic, pentru ca scrii poezie pentru poeti, nu pentru oameni,
de parca oamenii nici n-ar conta pentru tine. Sa stii ca esti totusi
om.
- Stiu, i-am
zis si l-am lasat sa spuna mai departe.
- Câine,
a mai zis Alex, si a tacut.
Am asteptat
o vreme, lasându-l sa continue. Vazând ca tace, l-am instigat
sa îmi raspunda:
- Asa, care
va sa zica. Viperam sub ala nutrire ...
- Ceee? a
zbierat Alex, cu ochii dând sa-i iasa din cap.
- Uite ce
e, stimabile, i-am zis...
Dar Alex m-a
uimit din nou. Nu îl credeam în stare sa se coboare mai
prejos decât o facuse mai înainte, dar a reusit. Daca pasul
de la poet la plebeu e mic, pasul de la plebeu la animal e mare, dar
Alex l-a facut.
Mi s-a parut
mie, sau Alex a început sa umble în patru labe în
jurul meu, sa grohaie si sa-si arate coltii?
Mi s-a nazarit,
sau chiar l-am zarit pe Alex în postura de manechin al coloanei
a V-a a oamenilor ordinari, lipsiti de geniu, lipsiti de creier, lipsiti
de demnitate, dar plini de rautate?
Oare halucinam
sau nu când Alex s-a napustit sa ma muste de mâna, de mâna
cu care îi fagaduisem sa fac poet din el?
Oare s-a întâmplat
ca Alex sa piarda din vedere, chiar în toiul orbirii provocate
de furie (furie pe care nu eu i-am provocat-o, pentru ca nu-i facusem
nimic rau, iar vorbele nu ranesc), ca îi sunt mentor, ca-l educ?
La ce bun
atunci sa mai educi oameni? La ce bun sa te jertfesti pe tine ca sa
îi înalti pe ei? Chiar de s-ar putea umaniza cu totii, tot
ar mai ramâne unul imperfect: tu, cel care ti-ai jertit perfectiunea
pentru perfectionarea imperfectiunii lor. Ce sens ar mai avea - nu!
ce sens as mai avea? La ce as fi bun? Ce s-ar mai alege de mine, si
ce s-ar mai alege de voi, oameni orbi si prosti, daca n-as mai fi sa
va arat ce nu vedeti si sa va explic ce nu pricepeti? La ce-ar fi buna
lumea asta? La ce?
Am mai auzit
ca prin ceata un urlet triumfator, urletul gorilei ce a terminat sa-si
sfâsie victima:
- Tu puti!
Tu! Tu!
Era Alex.
